Ecleziast 1
1Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
2O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.
3Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?
4Un neam trece, altul vine și pământul rămâne veșnic în picioare.
5Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.
6Vântul suflă spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăși se întoarce și începe din nou aceleași rotituri.
7Toate râurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo.
8Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind.
9Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
10Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.
11Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; și ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere-aminte la cei ce vor trăi mai târziu. Deșertăciunea tuturor lucrurilor
12Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
13Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
14Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt!
15Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.
16Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și am întrecut în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință”.
17Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.
18Căci unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere.